Regiunea Transcarpatia (Zakarpattia) din Ucraina de azi cuprinde cea mai mare parte a Maramureșului istoric. După sfârșitul Primului Război Mondial și implicit sfârșitul existenței Monarhiei Austro-Ungare, comitatul Maramureș a fost divizat între Regatul României și nou înființatul stat Cehoslovacia. S-a optat pentru o variantă simplă de graniță, reprezentată de râul Tisa. Numeroase localități majoritar ucrainene au rămas în Maramureșul românesc (Ruscova, Valea Vișeului, Remeți etc.), fapt valabil și viceversa, în Maramureșul de pe actualul teritoriu al Ucrainei existând până azi localități românești (Biserica Albă, Apșa de Jos și de Mijloc, Slatina, Topcino și lista poate continua).

„Neamul românesc în Ardeal și Ţara Ungurească” este o lucrare valoroasă a istoricului Nicolae Iorga, publicată la editura „Minerva” în anul 1906, inițial în două volume. În lunga sa călătorie prin regiunile austro-ungare locuite de români, marele istoric ajunge și în Maramureș. După vizitarea localităților de pe Valea Vișeului și a câtorva de pe malul Tisei, Nicolae Iorga descrie în câteva pagini orașul Sighetu Marmației, „capitala” comitatului Maramureș de la acea vreme.

Moară pe râul Apșița din Maramureșul de Nord (carte poștală antebelică)

Apelând la „trăsura unui rus care vorbește ungurește”, Nicolae Iorga petrece un scurt timp și în partea Maramureșului de peste Tisa, scopul acestuia fiind de a vizita vechea mănăstire din localitatea Peri, care era „mai puțin chiar decât o ruină, dar nu e fără interes pentru un român să vadă măcar locul unde a stat o clădire așa de însemnată în viața poporului său”. Imediat după trecerea râului Tisa, prima localitate în care a ajuns a fost Sat Slatina (în maghiară „Faluszlatina”), azi parte componentă a orașului Slatina (Solotvino). Nicolae Iorga remarca faptul că „dincolo de apă e un Intradam maramureșean, asemenea, de alfel, cu Vișaiele de ieri”, făcând referire la satul evreiesc Intradam din vecinătatea Năsăudului, dar și la localitățile Vișeu de Sus, Vișeu de Mijloc și Vișeu de Jos, locuite la acea vreme de comunități mari evreiești. Spre deosebire de Intradamul locuit exclusiv de evrei, Sat Slatina era locuit și de români aproape în proporție egală, având și o biserică greco-catolică românească despre care amintea că „lor le-a făcut o mare biserică albă strângătorul pentru binefaceri între episcopii români, Mihai Pavel”. Lăcașul de cult din Slatina a fost ctitoria lui Mihai Pavel, episcop greco-catolic român de Gherla și ulterior de Oradea. În prima parte a vieții a fost preot în Apșa de Jos, iar apoi în Sat Slatina, unde „murind după o lungă păstorie la Oradea Mare, el a fost înmormântat în satul acesta”.

Exploatarea sării la Ocna Slatina în perioada administrației cehoslovace (fotografie colorizată din anul 1922)

Despre zona minieră a localității Ocna Slatina (azi în componența orașului Slatina), aflată în vecinătate și locuită preponderent de maghiari, istoricul Nicolae Iorga a relatat: „De aici se deschide un loc fără nici un un fel de roadă și de lucru a pământului, un pustiu veșted sămănat cu gropi de năruire. […] Ziduri de fabrică și coșuri răsar în deosebite locuri. Aceasta e Slatina-baie sau Handalul, cu biserică latină și școală de stat”. Amintește și de construcția ridicată de episcopul Mihai Pavel, „«scalda» vlădicăi Pavel, un stabiliment de băi de sare foarte bine înzestrat, care nu face însă nici pe departe cât a costat pe întemeietorul său”.

Băile de sare „Pavel” din Ocna Slatina (carte poștală antebelică)

Lăsând în urmă Ocna Slatina, istoricul Nicolae Iorga și-a continuat drumul spre localitatea Peri. „În dreapta, unde se văd bisericile albe, vechi, sunt cele trei Apșe: de sus, de mijloc și de jos (împărțite obișnuită în Maramurăș), de la care a pornit apa veselă ce se zice Apșoara”. Apșa de Jos și Apșa de Mijloc sunt vechi așezări românești cu biserici de lemn monumente istorice – cea din Apșa de Mijloc, aflată azi în stare de degradare, a fost ridicată în prima parte a secolului al XV-lea, fiind una dintre cele mai vechi biserici de lemn din întreg Maramureșul Istoric.

Biserica de lemn românească din Apșa de Mijloc, atestată în anul 1428 (fotografie colorizată din anii ’20)

Cele două localități au rămas majoritar românești, până în prezent populația românească alcătuit în jur de 98% din total. Apșa de Sus în schimb, deși amintită în documente ca așezare românească, a devenit localitate ruteană (ucraineană) în ultimele trei secole. De comuna Apșa de Sus aparține și satul Strâmba, locuit tot de ucraineni. Denumirea oficială a localității în limba ucraineană a rămas Стримба (Strymba).

Casă tradițională de lemn din localitatea Peri (fotografie colorizată din anul 1922)

Peri (astăzi Hrușovo) este o localitate cu rezonanță în istoriografia românească. Căutând românii din Peri, Nicolae Iorga ajunge la concluzia că „dacă vorbești românește femeilor, nu vei fi înțeles, desigur; nici copiii nu știu o boabă din limba română. Ceva românește rup numai bărbații în vârstă, iar cei ce au fost cătane în regimente de români o vorbesc chiar destul de bine. Satul este astăzi cu totul rusesc”. În cele din urmă, Nicolae Iorga a ajuns în locul pentru care a făcut scurta vizită în partea comitatului Maramureș situată peste râul Tisa. „Sus, între niște pomi, la capătul unui urcuș prin lutul de făcut oale, cleios și lunecos, se mai văd niște grămezi de pietre, pe care sătenii le-au răscolit căutând galbenii de aur ai vechilor călugări”. Aceasta era tot ce a mai rămas din vechea mănăstire căutată de Nicolae Iorga. În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, frații Balcu și Drag, nepoții lui Dragoș-Vodă (Descălecătorul), au reușit să obțină din partea Patriarhului Ecumenic de Constantinopol Antonie al IV-lea ridicarea mănăstirii Peri la rangul de Stavropighie patriarhală, devenind timp de câteva secole centrul bisericii ortodoxe a Maramureșului, inițial având jurisdicție și asupra altor comitate (Bereg, Sălaj și altele).

Este foarte interesantă relatarea lui Nicolae Iorga cu privire la situația din acea vreme a locului unde se află ruinele vechii mănăstiri:

„Rusul cu locul ar fi bucuros să-l vândă bine, vicariului nostru, ca să se facă iarăși mănăstire.

– Și nu te temi, îi zic, că o mănăstire românească v-ar face români?

– Ce temem! Ori român ori rus, este tot una, tot o cruce”.

În zilele noastre, în vecinătatea ruinelor mănăstirii din Peri a fost ridicată o frumoasă mănăstire ucraineană. Tot în amintirea vechii mănăstiri, în localitatea Săpânța din județul Maramureș a luat ființă mănăstirea Săpânța-Peri, al cărei lăcaș de cult este cea mai mare biserică de lemn din întreaga lume.

Călătoria lui Nicolae Iorga peste Tisa s-a încheiat aici, urmând să își continue drumul spre Sarasău și Câmpulung la Tisa, iar apoi spre alte ținuturi. Deși relatarea marelui istoric român cu privire la Maramureșul de Nord nu a fost așa de vastă comparativ cu cea a părții comitatului Maramureș aflată azi în România, ea ne oferă informații interesante și inedite cu privire la situația românilor din acestă regiune.